Moartea Papagalului

Autor: Ionut N. Manea

timp de lectură: aprox. 12 minute

I

1.

Am avut un prieten, îl chema Cătălin. Un băiat liniștit, înalt și cu fruntea lată, anunțând parcă un început de chelie vremelnic. Am fost colegi în clasele gimnaziale. Nu știu de ce, unele momente, aparent nesemnificative, rămân agățate de memorie ca niște cuie bătute în perete, banale resorturi sau, mai bine zis, declanșatoare.

Într-o dimineață, am chiulit și l-am vizitat. Locuia la etajul patru, ultimul apartament, în cartierul meu. Un apartament modest, cum erau toate pe vremea aia, în anii 90, simple, de parcă așa ar fi  trebuit să fie. Nu voiam gresie nouă, pentru că nu găseai, nu voiam uși de mahon, pentru că nu erau. Era simplu.  În camera lui Cătălin găseai câteva postere cu ABBA, din revistele pentru adolescenți, Bravo, de obicei, pagina din mijloc. Au fost primele postere care au apărut la noi, în Balcani, din hârtie colorată și lucioasă, pe care uneori o atingeam curioși cu buricul degetelor.

În acel spațiu mic, deși, atunci, părea suficient, Cătălin mi-a zis să mă dezbrac. Brusc. Fără niciun avertisment. Și nu-mi puteam închipui cum aș putea să fac una ca asta, în clasa a VIII-a.  Mi-a apărut mama în fața ochilor, „ să dea dracu să te dezbraci, că te omor”, apoi tata, veșnic nepăsător, dădea din umeri și mi-a aruncat o privire impasibilă; care a durut. Cătălin aștepta, cu buzele țuguiate, mă privea într-un fel. Așa cum privesc băieții fetele la ora de sport. Mi-am desfăcut primul nasture de la bluza albă cu buzunărele. L-am privit din nou. Ochii împăienjeniți ca ouăle de păianjen. Pe geam, muncitorii reparau gardul bisericii, era zece dimineața și noi chiuleam, aveam ora de educație civică.

2.

        Ora de religie, cu profesorul cel nou, înalt și slab. Vorbea despre Dumnezeu, dar eu l-am văzut masturbându-se în toaletă, cu ochii închiși, de parcă ar fi spus o rugăciune. Era blând, dar bunica mi-a zis, la țară, pisicile blânde zgârie rău. În ziua aceea l-am auzit pe Cătălin cum se confesa băieților la locul nostru de fumat. 

- Să moară peștii mei, Adela e bună rău, mi-a arătat țâțele. Să moară Franța, sunt ca două caise pufoase.

- Nu cred, mă, minți, a zis unul dintre colegi.

- Mă jur pe ce am mai sfânt! Dar nu le-am atins, mi-a fost frică, să moară mama.

- Nu știu... Ești prost, a zis altul, ai ratat, poate nu o să mai ai ocazia asta, papagalule.

Și au râs, a răsunat baia ca o sirenă de poliție. Pieptul meu se fisurase, iar din el ieșise o mogâldeață care a zbughit-o pe hol.

•  

          Papagalul meu, Tomy, a murit și el. Mama mi-a zis că de la prea multă mâncare. Nu am crezut-o. L-am îngropat afară, la tobogan, în spațiul de joacă dintre blocuri. Cătă a ajuns târziu. Nu mai vorbiserăm multe de atunci, de la scena din cameră, câteva saluturi cordiale, gesturi aruncate în grabă, de parcă am fi vrut să scăpăm de ele. Era de mână cu nou-venita, Ema-Porfire, mică de statură, dar vioaie și zâmbăreață.

- Ți-a murit papagalul!, a zis și i-a șoptit ceva Emei și au râs.

- Înmormântare plăcută, Adela!

 Ecourile lor s-au pierdut dincolo de creșa verde, unde copiii se țineau de romburile din fier gros, iar noi credeam că sunt copii abandonați; I-am urmărit cu privirea, în somn, noaptea când vântul răscolea rufele de pe balcon, puse la uscat. I-am auzit, pe Ema și Cătălin, cum chicoteau și pieptul meu a sângerat, a ieșit mogâldeața și a sărit de pe balcon, de la etajul patru. La etajul patru aveai igrasie, dar apartamentele erau mai ușor de procurat.

I-am găsit la scara blocului, de mână, cu acea mâna mi-a atins sfârcurile, acolo, și eu am simțit atunci că pământul e o scoică, unde ne-am adunat toți. Dar mâna aia nu mai semăna cu asta de acum. Era neagră, putrezită, deși, înainte, mă rugase stăruitor.

- Nu, te rog, Adela, ești nebună, să moară peștii mei, eu te iubesc, Adela, jur pe mama!

Dar urechile mele erau astupate de ură. Chițăia ca un șoarece mic de magazie. Mogâldeața locuia în pieptul meu și, de data asta,  nu i-am mai dat drumul.

 Am lovit de mai multe ori cu un cuțit banal de bucătărie, lung, cel mai vechi cuțit din bucătăria mamei. I-am tăiat încheietura, a curs sânge de un roșu aprins; mi l-am imaginat mai închis la culoare, dar nu. Se oxida în bătaia becului galben din cameră.

- Nuuu!, mă implora.

- Stai firesc cum ai stat atunci, știi, când am fost aici ultima dată. Stai, mă, băiatule!, i-am zis. Iar el nu se lăsa.

- Să moară mama! Nu mă lovi, Adela! Jur, nu mai fac!

- Mă-ta a murit și ieri și în budă când le-ai zis băieților, câte vieți are mă-ta?! i-am zis și am lovit din nou cu sete.

 - S-a oprit și a înghițit în sec. A realizat că-n ziua aia, acolo, în propria cameră, va muri.

•     

       Este iarnă și, nu știu, o liniște de cimitir a căzut peste Slatina. Am stins kent-ul în nisip și am pornit pe jos spre școală. Oamenii sunt grăbiți și mă privesc iscoditor, mai ales, bărbații. Mi-am vopsit părul în culoarea mov și nimeni nu mă privește cu ochi buni. Sunt, ba o sperietoare, o paiață, o cucuvea, două bețe înfipte-n fund, cum zice mama, nimic bun.  În clasă, la ora de religie, profesorul vorbește cu ochii închiși, cu mâna pe turul pantalonilor. Iar în fața mea se trage cortina, pe scenă apare el, prietenul meu întunecat și sensibil, Cătălin. Mă fixează, îmi masează timid sânii. Îi strânge de parcă ar vrea să-i smulgă.  Simt cum mâna lui e vie și tremură. Privesc în oglinda mobilei întreaga scenă. Nu e ca în Emmanuelle, dar se apropie. La un moment dat se oprește, deschid ochii, magia a dispărut.

 Cătălin e roșu la față ca un rac. Scârțâie parchetul, parcă, și mobila. A luat mâna rece de mort de pe sânii mei.

- Ce ai?, zic și el nu răspunde, e roșu, prea roșu pentru a putea vorbi, apoi, privirea îmi cade pe șosete, urcă pe pantalonii săi de sport. Și-n în dreptul penisului, există o pată imensă, ca o mare acoperită de vinilin; inițial, am crezut că s-a pișat, dar mi-am dat seama în câteva secunde, juisase.

- Ce naiba ai făcut, bă, Cătălin!? și am pus mâna la gură. 

- Să moară mama! Atât a zis și a fugit, roșu ca un rac, în baie; s-a încuiat și nu a mai ieșit.

II

          Am avut inima moale ca o cremă de ciocolată când Adela a intrat în camera mea, suplă și cu picioarele lungi,  razele  părului pieptănat, reflectându-se în pupile, precum niște săgeți, iar eu o savuram ca pe o capodoperă, nu mai conta, eram doar noi, în lumina unei dimineți în care am chiulit, așa este, când chiulești, e o liniște de mormânt, de parcă s-ar opri universul câteva minute, apoi huruitul zilnic își reia partitura. Eu cred că cea mai mare forță din univers este iubirea și că există câteva galaxii care s-au format doar din asta. Practic cele mai interesante lucruri se formează din pricina ei. Un creuzet magic.

Eram în gimnaziu și Adela era colega mea. Avea părul lung, negru și buzele perfecte, nici mari, nici mici.

Avea un fel aparte de-a povesti, la oră de română mi-a mărturisit că e îndrăgostită de un băiat mai mare, din liceu, părea că suferă, cum suferă fetele din gimnaziu după băieții mai mari, era firesc la noi în oraș. Un trend. Dar am înțeles-o. Mi-a zis:

- Cătălin, eu cred că amintirile sunt inele moarte pe degetele vii, viața asta e construită din amintiri, înțelegi?

Am dat din cap mai mult din reflex, deși, până seara târziu, cuvintele ei mi-au rămas înfipte în scoarța cerebrale ca niște ace de brad.  Într-o zi a venit la mine pe nepusă masă. Am povestit, apoi, și-a desfăcut bluza albă cu buzunărele, mi-a luat mâna de parcă era un fel de zeiță, mi-a așezat-o ca pe un artefact în soclu, pe sânul ei, cald și moale, iar atunci, într-o secundă, inima s-a transformat într-o ciocolată uitată pe sobă, iarna. Existau, în acel moment unic, câteva rădăcini, care plecau din degetele ei lungi și treceau prin stern, împresurând existența întregului oraș. O explozie albă. Elementele chimice erau diferite, nu pot explica pentru că nu cunosc fizica acelor tărâmuri.

 Există atât de multe definiții în univers, totuși, doar una singură a rămas la fel, iubirea. Și atunci, a fost ca o explozie albă. Pereții deveniseră membrane celulare, iar eu pluteam într-o citoplasmă gigantică. Pereții aveau chipul ei, fluturii mici și luminoși, entități tentaculare plutitoare, iar eu, pe un culoar pe care-l formaseră pereții, clipind imaginile, mă îndemnau să urmez un anumit traseu și l-am urmat.

      Între realitatea și irealitatea este un geam subțire, iar respirațiile noastre îl camuflează. Dimineața, fără ea, avea o greutate legată cu lanț de piept. O târam în fiecare zi la școală. Iar Adela, impasibilă, nu mă privea. Eram inexistent pentru întregul univers, voiam doar să-mi pun capăt zilelor.

Inima mea devenise un ghiveci putrezit cucerit de insecte.

Dar m-a salvat. Era jos în spatele blocului. Cu prietenul ei, Tavi, despre care-mi povestise. Era cu câțiva ani mai mare. Nu mă deranja, voiam doar să-mi adreseze câteva cuvinte, atât. Și a vorbit:

- Hei, salut, ce faci?!Uite, el e Tavi, faceți cunoștință!

Nu l-am putut privi în ochi, îmi era indiferent, de el nu aveam timp, ea era mai importantă, deși, nu-mi explic, aveam o antipatie organică. Am urât mult timp numele ăsta. Nu am întâlnit un Tavi „interesant” nici până azi și nu voi întâlni niciodată, poate doar în afară de cel din colivie.

- Pe Tomy îl știi, papagalul meu?! A murit ieri după masă! a zis Adela.

O pasăre verzuie, ca orice papagal verde, cu ochii închiși, de parcă ar fi dormit, atunci mi-am dat seama că între somn și moarte nu există nicio diferență. Nu am stat mult, era sfârșitul lunii noiembrie și ploua aproape zilnic. L-au îngropat acolo în nisipul din spatele toboganului, fără ceremonie, doar creșa, undeva în depărtare, ca o broască țestoasă cu copii lăsați dis de dimineață; uneori îi compătimeam, deși nu erau abandonați cum crezusem mult timp.

În camera mea, unde stătuse Adela, în acel loc unic, nu am făcut patul multe zile și nu am lăsat-o nici pe mama. Era mirosul ei,  nou, curat, magic, ceva care nu puteam să înțeleg, nu mă lăsa niciodată să-l descifrez, ca un cod secret dintr-o lume îndepărtată. Și noaptea, papagalul venea pe fereastră și avea vocea ei, îmi repeta într-una, du-te la ea, du-te la ea, papagalule!  Alteori venea îmbrăcat într-un costum elegant, cu o servietă verde din crengi groase cu un artefact în formă de pasăre pe învelitoare.

- Domnule, dumneata suferi de cea mai cruntă boală! Să știi că iubirea are nevoie de apă ca orice plantă și dacă nu-i dai, va lua apa din organele tale și se vor usca, înțelegi dumneata!

Lăsa ochelarii rotunzi pe cioc și mă privea ca un prieten. Pene verzi și solzi gri de artifact, cu ochii sticloși. Papagalul mă înțelegea, știam că și el trecuse prin ceea ce trecusem eu, iubirea ciudată și neînțeleasă a Adelei, dificilă ca pielea ei albă, prin care nu trece nimic, ochii care te priveau din alt spațiu, buzele construite de golemi-artifact de acum mii de ani.

Nu am avut curaj să mă duc la ea. Visam, uneori, că sun la ușă și răspundea Tavi, în chiloți, cu o țigară în colțul buzelor.

- Doarme! Vino mai târziu! și trântea ușa.

Se repeta la infinit, ca un ecou în valea unei păduri. Nu am știut ce s-a întâmplat niciodată când a avut loc explozia albă, și nici nu vreau să știu. Tata a murit într-un accident pe șantier, a fost o schimbare majoră în viața mea, dimensiunile au crescut brusc și ne-am mutat din Slatina.

Pe Adela nu am mai văzut-o de atunci, am auzit că după liceu avusese câteva probleme de sănătate, apoi, a plecat din țară. Lucrurile au rămas așa. În camera de unde scriu, lumina traversează colivia, papagalul meu pe care l-am botezat Tavi, e bolnav, nu mai are multe zile, nu mănâncă, iar amintirile au rămas inele vii pe degetele moarte.

---